Anotimp

Dinspre cireșii japonezi

și magnoliile de la Gallia,

spre corcodușii primăverii frumoase,

printre atâția pomi în floare

și atâtea flori în pomi,

dorul a sfârșit răstignit

între caisele coapte

dintr-o grădină la timpul trecut.

Brazdele ceaiurilor tale

Când înveți să trăiești de la oamenii care mor,

acoperi dârele ceaiurilor de pe obraz

și surzești zgomotele aprecierilor

și literelor care curg pe net.

Asculți doar sunete ce vin dinspre tine

și lași un loc liber pe un scaun alb

oamenilor care te văd.

Învață să trăiești de la oamenii care mor,

mi-am spus.

Și-am tras lângă mine o cafea și un scaun alb.

Război

Aș fi zgâriat cerul cu un cui,

să-i produc răni

și din sudoarea lui de durere

să mă binecuvânteze

măcar cu un strop.

 

Aș fi lovit cerul cu bulgări de pământ,

plămadă de os domnesc

și os de țăran,

să-mi fac simțită prezența,

să mă acopăr măcar cu pulbere

din experiența înaintașilor mei.

 

Aș fi lovit cerul cu privirea mea,

dar greutatea pleoapelor

și bătrânețea spiritului

mă împiedică să câștig războiul

înainte de a începe.

Azi (5)

Ca într-o pictură de Mucha,

cu brațe lungi

ce se transformă în crengi,

rădăcini,

coroane și flori

ce se înalță, viteze,

atinse, cândva,

de vecinătatea umbrelor

desenelor în creion.

(imagine captată într-un parc din Buenos Aires)

Cratere în tinerețe

Mi-a curs mult timp.

Am cratere în tinerețe,

semne ale miliardelor de secunde

care s-au grăbit

să-și unească puterile

spre a crea ore, zile, săptămâni

luni și ani trecuți.

Cât timp a curs!

Sunt cratere în scoarța planetei,

în păturile de culori nehotărâte ale cerului,

în potecile bătute ce duc spre Sfârșit.

Cât timp ne curge!

Mie, finit și fărâmă.

Ție, infinit și Tot!

 

Lună plină

Sunt seri în care 

Luna pare un emoticon ștrengar, 

cu zâmbet nepotolit și ochii scăpărând, 

ca fața mea când mă gândesc la tine, 

rotundă și senină.

Unde se contopesc ape

Conjugă verbul a mângâia

pe brațul meu drept,

rostogolește cuvinte spre palme,

ascultă-mi pulsul

și mai ales tăcerea.

Destin

Belșug în grâne,

struguri în pârg,

odihna de duminică.

Așa trebuie să fi fost.

Praf oltenesc și arșița câmpiei,

cristelnița bisericii

prin care au trecut atâția prunci.

Când m-au botezat părinții,

bătrânii satului au incins o horă

în bătătura străbunilor daci.

Suflet fără timp

Și într-o zi

sufletul

nu a mai avut timp.


Izgoniți,

au plecat

și ultimii fluturi

sau ultimele petale

de flori.

Nici nu mai știu

ce mai erau,

de la atâtea plecări

și atâtea ne-ajunsuri.

 

Până-ntr-o zi

când sufletul

nu a mai avut timp

și timpul

nu a mai avut suflet.