Mamaia și Tita. Ceilalți bunici

Bunica este, simplu, “mamaia de la Vișina”. Bunicul este “Tita”. Când am terminat gânguritul și cuvintele au căpătat sens, Tita era deja în dicționar. Dicționarul familiei, al rudelor, al vecinilor și al sătenilor cale de zece linii și trei generații, de la vie la marginea satului, spre orașul cu faleză și drum fără pulbere.

Mamaia e veselă, slabă moartă, plină de energie și comentarii acide. Tita e blajin, rotunjor, comod și plin de vorbe de duh. Îl iubește tot satul. Îl iubesc mai ales copiii pentru care încă mai cumpără pufarine și ciocolată. În casa lor au trăit o vreme doi nepoți și în vacanțe încă doi. Adică trei nepoate și un nepot și cele mai frumoase vacanțe.
(more…)

Bunicii, adică mamaie și tataie

Copil fiind, am aflat multe.

Am descoperit cuvântul magic “bunica” abia când am început să citesc. Fascinată de același Teodoreanu, am sorbit “Ulița copilăriei” și “În casa bunicilor” în fiecare vacanță de vară și de iarnă. Copil desculț în țărâna de pe linie, cu zgârieturi pe picioare și semne de la altele mai vechi, am fost iremediabil captivată de celălalt stil de viață. Total opus.
(more…)

Maica

Am cunoscut-o târziu, totuşi. În primele amintiri era o mână de om, corpul drept şi ochii mici. S-a făcut tot mai mică, ochii scăpărători şi mult adusă de spate.

Câţiva ani m-a ţinut pe lângă ea la vatră, am privit cum se coace pâinea în ţest, am mâncat lapte de oaie cu zahăr şi cacao dis-de-dimineaţă şi am crezut că e nemuritoare.

Nu a învăţat niciodată leii noi şi din cauza asta în capul meu era mereu învălmăşeală de cifre. A ţinut bancnote vechi într-un frigider și mai vechi, în care deseori mai găseam câte o bucată de ceva dulce, cârpe de şters praful, prosoape “bune” şi miros închis. Într-o zi cineva a certat-o. Tataie sigur nu a fost mulţumit. El e un fel de J.R. din Dallas şi acum! Sutele păstrate cu sfinţenie pentru zile negre ajungeau pentru o eugenie.

(more…)

Începuturi

Demult, când eram tânără şi zâmbeam des, scriam pe foi veline şi îmi plăcea să urmăresc cum curg literele din vârful creionului. Denumisem caietul de însemnări “Scrieri nealese”. Aşa avea să se numească prima mea carte. ”Scrierile alese” din bibliografia obligatorie aveau nevoie de o antiteză.

Am scris mult. Până într-o zi când parcă nu mai eram tânără şi nici nu mai zâmbeam. Mi-am regăsit caietele cu foi curate şi scris caligrafic şi am surâs. Uitasem să fiu tânără, să mă îndrăgostesc, să zâmbesc. Caietul cu foi albe, albe, îl am undeva în dreapta. Creionul e ascuţit şi literele curg vesele. Orașul tot e sub tei.

(more…)