Promoție fulger. În scurt timp, biletele de avion se odihneau în inbox. Ele nu aveau emoții. Nu am stat pe gânduri atunci, dar gândurile m-au lovit imediat după. Alesesem să plec într-un oraș pe care intuiam că îl voi iubi. Am intuit corect. Alt drum era în capătul celălalt al continentului. 

Singură. 

Am făcut față valului de nedumerire și dezacord. ”De ce să faci asta?” ”Dar chiar nu are cine să meargă cu tine?” ”E dubios rău”. ”O să te simți și mai rău singură pe acolo”. ”Nu o să îți placă”. ”Vei sta închisă în cameră”. ”O să îți pară rău”. ”Sperăm să nu pățești nimic pe acolo.” Încurajările au fost puține. Eu, însă, am simțit mereu că fac ce trebuie. Aveam nevoie de acele călătorii. Nu către orașul X. Ci spre adâncul ființei mele. 

Știam ce muzee pot vizita, ce locuri pline de istorie mă așteaptă. În mod obișnuit, pe principiul că nu trebuie să ratez nimic, căci nu se știe când mă voi întoarce, ar fi trebuit să am planul bine făcut. Să știu orar de vizitare, timp necesar, mijloace de transport și toate cele. 

Ce am făcut? Am plecat fără să fi căutat nimic, fără să știu cum ajung la hotel. Am aterizat pe Atatürk fascinată de necunoscut. Am rătăcit prin aeroport după trollerul meu verde și variante de ajuns în oraș. În metrou m-am holbat la hartă și am reținut un nume interesant de stație. Unde am și coborât. Cu zâmbetul meu tâmp, proaspăt câștigat la loto, am ajuns și la hotel. Fără peripeții, fără bătăi de cap. Mă regăseam într-unul din cele mai mari orașe din lume și mi se părea că locul meu era acolo. Într-un amestec spectaculos pentru văz, auz, gust. La Istanbul mi-am învins starea de agitație în mulțime, m-am integrat perfect. Am rătăcit pe străzi și mi-am permis să nu îmi pese de nimic. M-am rugat în moschei îndepărtate, am comunicat non verbal cu un cuplu de iranieni și mi-am dus ochii până departe, unde se întâlnesc ape. Mi-am scăldat privirea în Marea Neagră dintr-un sat pescăresc unde am văzut cei mai frumoși ochi verzi, ai unei refugiate siriene care vindea suveniruri turcești. 

Am neglijat mai mult de jumătate din obiectivele care trec ca ”obligatorii”. Istoria nu pleacă. Imperiul rămâne în fiecare piatră și după ce oamenii nu mai sunt. Prin urmare, am ales să caut oamenii. 🙂 

O lună mai târziu, repetam isprava la Madrid și Toledo. Descoperiri la fața locului, încetinit ritmul, savurat paella cu fructe de mare, vin, înghețată, arșiță, spaniola și zâmbetul cald al bătrânilor ieșiți la plimbare pe străzi îndepărtate de agitația turistică.

Luasem drumul capilarelor, al venelor pulsând străveziu pe brațe, al pupilelor mărite, al frunții încruntate, al palmelor strânse când în furie, când în rugăciune, prin lianele gândurilor multe, dinspre exterior spre interior. Cu pașaportul în rucsac, îmi căutam, abia acum serios și conștient, identitatea. 

Facebook Comments

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *