Bunica este, simplu, “mamaia de la Vișina”. Bunicul este “Tita”. Când am terminat gânguritul și cuvintele au căpătat sens, Tita era deja în dicționar. Dicționarul familiei, al rudelor, al vecinilor și al sătenilor cale de zece linii și trei generații, de la vie la marginea satului, spre orașul cu faleză și drum fără pulbere.

Mamaia e veselă, slabă moartă, plină de energie și comentarii acide. Tita e blajin, rotunjor, comod și plin de vorbe de duh. Îl iubește tot satul. Îl iubesc mai ales copiii pentru care încă mai cumpără pufarine și ciocolată. În casa lor au trăit o vreme doi nepoți și în vacanțe încă doi. Adică trei nepoate și un nepot și cele mai frumoase vacanțe.

Mamaia a învățat-o pe cea mai mică dintre noi să meargă. Chemată cu un strugure copt, bosumfliciul răsfățat a făcut primii pași, de la colțul casei până în brațele bunicii sufocate de drag. Tot cu ea a rostit primele cuvinte, într-o oltenească perfectă.

Casa bunicilor e lângă cimitir și are un pod. Podul casei, adică. În pod sunt mulți saci. Mulți. În ei sunt povești. Iar poveștile încep când afară e beznă și cineva desface baierele sacilor.

Ani în șir așteptam cuminți să auzim, tainic: “nu pot, tită, baierele sunt legate. Ca să vă spun povești trebuie desfăcute“. De multe ori Tita avea nevoie și de chef. Cheful era de obicei după ușă, ascuns bine de mamaia: o licoare din struguri storși.

Cu doi nepoți pe un braț și ceilalți pe brațul rămas liber, serile începeau cu “a fost odată ca niciodată” și se terminau cu patru perechi de pleoape pâlpâinde. Luptele cu zmeii, cotoroanțele, albina plecată până la cotul Donului și întoarsă cu un nuc crescut la ceafă, iepurele care tăia lucerna cu secera în gură, turtițele mâncate de vulpi șirete, povestea porcului, aceleași istorisiri spuse de zeci de ori și cu același farmec.

Ziua sacii erau închiși la loc. Cheful era ascuns bine de ochi iscoditori. Dimineața începea cu prima întrecere: cine bea mai mult lapte. Apoi nepoții alergau până la vie, de la vie, printre baloții de paie, adunau moșmoane și se întreceau în activități pedepsibile. La amiază a doua întrecere: cine mănâncă mai multe perișoare din cea mai bună ciorbă! Înainte de masă, la masă și după masă porții triple de cel mai sănătos râs. Cu motiv și fără. Cel mai des fără.

Într-o seară, peste timp, în pragul ritualului, am făcut ochii mari. Un cap blond și creț de pe brațul stâng ne-a spus adevărul. Nimeni nu desface baierele sacilor. Sacii cu povești nu există. Am fost mințiți. Triști, a doua zi am urcat în pod. Era cald și nu mai știu… Cred că am crescut.

Astăzi bunicii plâng când le trecem pragul. Se tachinează mereu. Sunt neschimbați. Tita o provoacă pe mamaia.

“Asta Bătrână nu mă lasă deloc, toată ziua mă ceartă.”  Mamaie se încruntă, nu îi place să o facă bătrână.

“Tită, matale cum ești, nu ești bătrân?”

“Eu sunt făcut Demult!”

Astăzi bunicii sunt singuri. O nepoată le-a adus în vizită un strănepot. Ceilalți sunt întrebați în șoaptă când au de gând să aducă la gura sobei ceva mic.

Atât mai vor. Să ne vadă pe toți, astăzi mari, că ne ducem copiii în căsuța cu pod de lângă cimitir, pentru alți struguri, alt lapte, alte perișoare, alți saci desfăcuți în pod și aceleași povești.

Facebook Comments

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *