Demult, când eram tânără şi zâmbeam des, scriam pe foi veline şi îmi plăcea să urmăresc cum curg literele din vârful creionului. Denumisem caietul de însemnări “Scrieri nealese”. Aşa avea să se numească prima mea carte. ”Scrierile alese” din bibliografia obligatorie aveau nevoie de o antiteză.

Am scris mult. Până într-o zi când parcă nu mai eram tânără şi nici nu mai zâmbeam. Mi-am regăsit caietele cu foi curate şi scris caligrafic şi am surâs. Uitasem să fiu tânără, să mă îndrăgostesc, să zâmbesc. Caietul cu foi albe, albe, îl am undeva în dreapta. Creionul e ascuţit şi literele curg vesele. Orașul tot e sub tei.

*

”Cum te cheamă?” ”Câți ani ai?” ”Cum te cheamă?” ”Câți ani ai?” repet legănându-mă de banchetele personalului spre Slatina, unde tati este în armată.

*

Desculță, de pe cimentul încins din fața casei mă strecor călcând pământul pe vârfuri. Satul românesc de câmpie e tăcut la amiază. Ard tălpile.

Furtunele sunt întinse pe fiecare rând. Mai sunt urme de aseară, apa a pătruns spre capete gâlgâind prin crăpături.

Într-o mână – codrul de pâine de țest, cu urme de făină; sare în celălalt pumn. Îmi fac loc printre vrejurile prinse de araci cu zdrențe rămase de la războiul din iarnă. Îmi fac loc sub un cuib umbros de viță, aproape de roșiile dolofane care zac în soare.

Pământ ud, pământ încins, praf, căldura câmpiei la amiază, mirosul unic al roșiilor culese atunci, pâinea frământată de mâini bătrâne și obosite, atât de bună la gust, sarea grunjoasă nelipsită, zeama pe care încerc să o sorb.

…. Pornesc spre casă cu o plasă plină. Roșii cu vrej necurățat: mulțumesc, tarabă anonimă dintr-o piață a marelui oraș.

*

Facebook Comments

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *